Sa nu stii ce sa faci si sa te bucuri ca exista legea care sa te ghideze cumva. Ca o scuza- pentru tine si cei din jur. Ar putea fi multe astfel de situatii; o sa leg insa subiectul tot de avort, avand in vedere ca cei care au comentat articolul anterior despre avort s-au axat mai mult pe consecintele unei posibile interdictii in ceea ce priveste avortul(mai surprinde pe cineva ca incertul viitor ne preocupa mai mult decat prezentul?) Ma gandesc ca e indicat sa diagnosticam bolile pe care le avem si sa le tratam. "Cum este" e puntea de legatura spre "cum ar putea fi".
Acestea fiind zise, mi-am propus sa dezvolt in aceasta postare consecintele libertatii de alegere/ legalitatii avortului.
Sa clarificam din capul locului- majoritatea avorturilor au loc din cauza motivelor sociale(necasatorita; sau eleva; casatorita, dar sotul e in strainatate de 2 ani s.a.m.d.)
Am vorbit despre alegere si am stabilit nuanta egoista in care situez alegerea mamelor de a face avort. Asta... daca e intr-adevar alegerea lor. Ceea ce este foarte putin probabil.
Femeile care se situeaza undeva, la mijloc, deci nici in tabara pro-life, nici pro-choice sunt usor de recunoscut: "Nu e momentul oportun, eu vreau sa ma realizez profesional, dar parca n-as vrea nici sa-l omor"
"Nu stiu ce sa fac, prietenii si familia imi zic sa avortez" si tot asa.
Ele sunt cele care nu aleg.
Sa urmarim ce fac societatea si legalitatea avortului din mamele, surorile, sotiile si fiicele noastre.
“Nu as mai face-o niciodatã, indiferent de pãrerea celor din jur. Mi-am avortat copilul. Odatã cu el a murit si ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viatã. Astãzi nu as mai lua o asemenea hotãrâre, indiferent ce ar spune cei din jur. Trãiesc cu o fricã în mine de care nu mai pot scãpa. Am cosmaruri în care îmi apare o fetitã care fuge spre mine cu bratele întinse si întreabã mereu: De ce, mãmico, de ce? Apoi mã trezesc udã de transpiratie. Acest vis si privirea fetitei mã urmãresc continuu de când am avut acea interventie. Doar eu sunt pedepsitã pentru fapta mea, nu si fostul meu prieten, desi a fost si el pãrtas.
Relatez aceastã întâmplare pentru folosul tuturor femeilor. Gânditi-vã foarte bine ce faceti, pentru cã vã vor chinui visele si vã vor urmãri privirile celor ce nu mai sunt… nu permiteti nimãnui sã vã constrângã, pentru cã viata voastrã va fi distrusã. Nu faceti aceeasi gresealã ca mine!"
Judith(din revista pentru elevi “Schreibenkleister”, Bad Neustadt/Baurische, Rhon, Germania)
Cand avortul este/este considerat legal, tolerat social, normal, iar tu sa zicem ca nu esti o persoana religioasa si nu ai un grup de prieteni pentru care o astfel de motivatie, religioasa, ar conta, dar tu ai vrea sa pastrezi copilul pentru ca umanitatea, constiinta ta parca striga in tine...realizezi ca nu este de fapt, alegerea ta. Ca cei din jur te vor taxa; ca nu va mai fi aceeasi legatura cu prietena cea mai buna- ea nu te intelege si-ti zice "esti nebuna, e ceva normal, multe femei fac; vrei sa-ti distrugi viata?" Si faci. Si dupa...tot tu tragi ponoasele.
“De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?
Toti cei care m-au sfãtuit sã fac avortul în urmã cu doi ani - doctorul, consilierul, pãrintii, prietenii, prietenele si sotul meu - m-au asigurat cã asa e cel mai bine pentru mine si pentru copilul meu! Acum copilul meu este mort, iar eu sunt disperatã! Nu mai pot sã dorm noaptea, nu mai pot sã râd. Nimeni nu mã întelege! Vã rog, spuneti tuturor oamenilor cât de groaznic este un avort! Dureri cumplite îmi chinuie trupul si sufletul. De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?"
Jutta
Carole Everet conduce o organizatie de consiliere pentru femeile care au facut avort:
"Avortul nu este o crima impotriva copilului sau a mamei, ci impotriva familiei- "Eu am fost distrusa, copilul meu a fost distrus, iar eu si sotul meu am divortat." 70% dintre casniciile in care a avut loc un avort sunt distruse la 90 de zile dupa avort in America. A fost si cazul meu.
Sindromul post-avort reprezinta o disfunctionalitate post traumatica. Primul stagiu este negarea si spunem:"E cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata!" Si ies spre o autodistrugere de 5-10-15 ani, care iti spune ca nu este nici o valoare, iar in final ajungem toate in acelasi punct si spunem:"mi-am ucis copilul." Atunci incepe procesul dureros de vindecare."
De multe ori vrem ca ceilalti sa aleaga in locul nostru. Eu de exemplu n-am suportat niciodata sa trag un subiect la examenele orale. Mai bine sa-mi dea profesorul subiectul. Sa nu mi-o fac cu mana mea.
Asa ca.. atunci cand raman insarcinata si...desi tatal copilului nu vrea sa ramanem impreuna in cazul in care as pastra copilul, eu nu as vrea sa fac asta, dar nici sa se uite ciudat vecinii, colegii la mine... ma duc sa discut- cu prietena cea mai buna, cu mama, cu prietenul fratelui meu... dar in aceasta parere (din afara, la rece) atarna mult... legalitatea. E ceva permis, nu faci nimic rau!
Cum pari in ochii celor din jur cand nu esti de acord cu ceva normal, despre care, daca ai indrazni sa spui ca nu este totusi moral, ai risca sa jignesti persoanele cu care vorbesti (Nu. Sa jignesti imaginea lor despre ele insele)- ele poate au facut; sau ar face.
Ce le spui? "Nu vreau?" Nici tu nu stii daca vrei sau nu. Dar ai vrea sa te inteleaga. Sa te inteleaga? Ar putea incerca.
Ce am face cu femeile carora in astfel de situatii alegerea le-ar apartine in totalitate? Daca inca n-au invatat, ar trebui sa invete sa accepte lucrurile pe care nu le pot schimba(desi a devenit un cliseu... )
Si in fond si la urma urmei a fi alegerea lor mi se pare cel putin indecent.
Voi ce ziceti?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu